Mai taci odată...

Imediat ce am început să vorbesc, nu m-am mai oprit. Probabil pentru că primele cuvinte le-am rostit după ce am împlinit trei ani. Până atunci, nimic. Niciun sunet. Nici nu plângeam nici nu râdeam. Eram doar foarte atent la tot ce se petrecea în jurul meu. Mama m-a dus la logoped, mi-a făcut tot felul de investigații. Medicii nu au găsit nimic, nicio defecțiune, așa că au sfătuit-o pe mama să mai aștepte pentru că este probabil ca eu să vorbesc totuși la un moment dat. Când toată familia credea că sunt mut, am început să vorbesc. Probabil că până atunci nu găsisem nimic interesant de rostit. Toți au fost fericiți o vreme, după care iarăși am devenit o problemă pentru că nu tăceam deloc. Puneam încontinuu întrebări. Mii și mii de întrebări.
Așa am început să aud destul de des o altă povață a mamei pe lângă cele obișnuite: Mai taci odată... Când am mai crescut și am început să-mi pun mie însumi întrebările pe care le adresam celorlalți, mi-au apărut la un moment dat pe ecranul minții cuvintele mamei mele. Le rostea cu blândețe și nu neapărat imperativ. Era mai degrabă o îndrumare. Nu le-am simțit niciodată ca pe o încercare de impunere. Mă gândesc acum că mama știa că toate impunerile sunt agresiuni și că există metode mult mai bune de a îndruma un copil. Poate că nu știa în mod conștient asta, dar sunt convins că-și urma vocea interioară, cel puțin în ceea ce mă privea. Într-o zi m-am decis să țin un post al cuvintelor. Să nu rostesc niciun cuvânt timp de treizeci de zile. Mi-am luat concediu, mi-am luat cortul și un rucsac plin cu de-ale gurii și am plecat pe munte. Am găsit un loc inaccesibil și după ce mi-am instalat tabăra, m-am așezat să... tac.

A fost o experiență pe care nu o pot povesti fără să-i știrbesc profunzimea. După treizeci de zile de post, nici nu-mi mai venea să rostesc vreun cuvânt pentru a nu rupe vraja. Când vorbești risipești o cantitate uriașă de energie și ești absolut surd la tot ce se află și ființează în jur. Atenția ta este îndreptată către tine și către cuvintele tale. Când taci, auzi sunete pe care nu le-ai auzit niciodată până atunci. După câteva zile, tăcerea se transformă în ascultare. Devii un ascultător al sunetelor firii înconjurătoare. Când taci, atenția ta devine alertă. Asculți muzica firii și ființa ta dansează pe ritmul viu al acestei muzici. Poți cunoaște această experiență doar dacă o trăiești. Fără telefonul mobil, fără tabletă, fără e-mail, fără cărți, fără nimic scris la tine. Este posibil ca în primele zile să intri într-un fel de sevraj și să-ți dorești să-ți verifici e-mail-ul și conturile de pe site-urile de socializare. Prima dimineață este cea mai grea. Vei întinde mâna să iei telefonul mobil înainte de a fi deschis bine ochii, dar telefonul va fi de negăsit. Vei trăi un soi de neliniște, îți vor trece prin minte o mulțime de gânduri, te vei simți rupt de lume, dar... va trece. Dacă ești conectat la lume prin telefon și prin e-mail, prin cuvinte și imagini publicate pe internet și nu prin Inimă, atunci n-ai pierdut nimic altceva decât o conexiune falsă. Lumea va fi acolo și peste treizeci de zile. Nu te îngrijora, din a patra zi îți va păsa tot mai puțin de toate acestea. După a noua zi, mintea ta se va elibera total de nevoia de a verbaliza, de a citi e-mail-uri și alte mesaje. Lumea nu se va sfârși dacă tu vei lipsi vocal din ea timp de lună, iar dacă se va sfârși, înseamnă că n-a fost mare lucru de capul ei, așa că poți începe alături de alții ca tine să construiești o lume nouă. Aceasta este experiența mea și este unică. Tu, trăiește-o pe a ta. Postul cuvintelor este o metodă, o cale de a afla câte ceva despre tine și despre firea înconjurătoare. Dacă nu te-a îndemnat nimeni până acum cu blândețe să asculți firea și să-ți asculți Inima, o fac eu: Mai taci odată... Nu acum, odată, atunci când vei fi pregătit pentru asta. - Andronicon